In randurile de mai jos, va propun sa meditati la cateva idei exprimate de Andrei PLesu in cartea Despre inraire. Fragmentul poate fi un bun exemplu pentru realizarea unui text argumentativ.
Lord Acton spune, într-o notă, că „oamenii nu pot fi făcuţi buni de către stat, dar ei pot fi cu uşurinţă înrăiţi”. Ar trebui ca actualele instituţii ale statului să se simtă vizate. Dincolo de nereuşitele lor economice sau politice, ele pot fi acuzate de ceva mai grav: e vorba de un efect toxic asupra societăţii româneşti în ansamblul ei. Lumea s-a înrăit. [...]
Presa a cultivat şi cultivă, cu un zel demn de o cauză mai bună, atacul, injuria, calomnia, scandalul. Ore întregi, la diferite posturi de televiziune, se distribuie acuzaţii, se încurajează batjocura, limbajul de stadion înfierbântat, furia. La Realitatea, se face o ipocrită campanie pentru „respect” pe fundalul unor emisiuni la care sunt invitaţi tot soiul de ipochimeni fără onoare şi fără minime reguli de conduită. Societatea e polarizată isteric:[...] Forum-urile sunt pline de dejecţii [...]
Înrăirea generală este şi efectul unor conjuncturi exterioare. Scăderea nivelului de trai nu e de natură să bine-dispună. Sărăcia te înrăieşte, tot astfel cum bogăţia scăpată de sub control tinde să te prostească. Săracul e nervos, resentimentar, înclinat spre acreală şi violenţă. Sentimentul insecurităţii te înrăieşte de asemenea. Trăieşti îngrijorat, fără proiecte de durată, fără garanţia că eşti protejat de legi şi instituţii. Politicienii joacă pe altă scenă decât scena pe care trăiesc cetăţenii ţării. Spiritul de competiţie, negrădinărit de reguli precise, de fair-play şi de principii echitabile duce şi el la înrăire. Suntem contaminaţi de o sălbăticie a carierei şi a câştigului care ne desfigurează.
Ritmul vieţii zilnice nu menajează, nici el, pacea interioară. N-avem timp, n-avem răgazuri de reîmprospătare, ne-am pierdut singurătatea, adică şansa confruntării raţionale cu sine şi cu ambianţa în care ne mişcăm. Reflecţia e înlocuită tot mai des de emotivitate barbară şi instinct de conservare. Nu ne mai definim prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce respingem. Portretul nostru e suma insatisfacţiilor şi a balastului de ură pe care l-am acumulat. Lovim pentru a trăi şi ne confecţionăm fericirea din fragmente de bombăneală şi deriziune.
Ajungi să te întrebi, contemplând lumea românească de azi, dacă mai există detenta bucuriei, dacă oamenii se mai îndrăgostesc, dacă mai există plăceri depline şi colocvialităţi inocente. Dacă se mai gândeşte cineva la arta conversaţiei, dacă mai răsfoieşte cineva pe Epictet, sau pe Montaigne. Nu se poate trăi, clipă de clipă, din frecventarea pustiului intelectual şi sufletesc al arenei politice. Nu se poate trăi din amărăciune, recriminare şi sudalmă. [...] Valorile, problemele adevărate, viaţa sunt de căutat în cu totul altă direcţie. Până la urmă, Lord Acton nu are dreptate întrutotul. Desigur, nu e treaba statului să-i facă pe oameni mai buni. Şi totuşi el îi poate face mai buni, dacă reuşeşte măcar să nu-i facă mai răi decât sunt.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu